Când autoritățile nu își fac treaba, nota de plată ajunge tot la consumator
Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) vrea să dubleze penalitatea pentru necolectarea deșeurilor de ambalaje și electrice. Mesajul pare simplu: cine nu colectează, plătește. Numai că realitatea este alta. În România, acolo unde infrastructura de colectare lipsește sau funcționează prost, vina aparține în mare măsură autorităților locale, care nu și-au construit la timp serviciile și nu și-au îndeplinit complet atribuțiile. Dar plata nu o fac autoritățile. O face cetățeanul.
Penalitatea este plătită de cetățean
Pentru că, în final, o penalitate mai mare nu rămâne într-un tabel administrativ. Ea se transferă mai departe, în costurile suportate de producători, apoi în prețul produselor de la raft. Cu alte cuvinte, atunci când statul dublează penalitatea, consumatorul ajunge să plătească mai mult pentru aceleași electrocasnice și electronice.
Iar efectul nu este deloc teoretic. Dacă penalitatea se dublează, se dublează și costurile din sistem. Asta înseamnă că Timbrul Verde plătit pentru o mașină de spălat poate ajunge să se dubleze odată cu penalitatea. Cetățeanul nu primește însă, la schimb, nici servicii mai bune, nici mai multe puncte de colectare, nici un sistem mai simplu. Primește doar o factură mai mare.
Compensarea prin sancțiunea necolectării
Aici este adevărata problemă: statul încearcă să compenseze prin sancțiune ceea ce nu a construit prin infrastructură. În multe locuri din țară, cetățeanul încă nu are unde să ducă simplu și predictibil un aparat vechi. Nu are centre de colectare aproape de casă, nu are suficientă informare și nu are un sistem care să funcționeze ușor și clar. În aceste condiții, o penalitate mai mare nu rezolvă nimic. Doar mută costul nefuncționării sistemului în buzunarul oamenilor.
Mai grav este că această logică lovește exact în cei care respectă regulile. Consumatorul care cumpără legal, care plătește corect și care ar vrea să predea responsabil aparatul vechi ajunge să suporte costurile unui sistem în care autoritățile nu au asigurat, la timp, infrastructura și serviciile necesare.
Reparăm în gând, colectăm pe hârtie
Există și un paradox pe care nu îl mai putem ignora. Pe de o parte, oamenilor li se spune să repare, să refolosească și să consume mai responsabil. Pe de altă parte, întregul mecanism este împins aproape exclusiv spre colectare și reciclare, sub presiunea penalității. Cu alte cuvinte, vorbim despre economie circulară, dar ajungem să taxăm tot mai mult efectele, în loc să construim soluțiile.
Iar uneori, sistemul ajunge să ceară chiar imposibilul. În cazul panourilor fotovoltaice, de exemplu, acestea intră în formula țintei de colectare după doar 3 ani de la punerea pe piață, deși durata lor reală de viață este de peste 20 de ani. Asta înseamnă că se creează o țintă artificială: sistemul este obligat să colecteze un deșeu care, în mare parte, încă nu există. Și din nou, costul acestei rupturi dintre hârtie și realitate nu rămâne la stat. Se mută tot în piață și, în final, tot la consumator.
Nevoia unui sistem funcțional
De aceea, întrebarea nu este dacă trebuie să colectăm mai mult. Evident că trebuie. Întrebarea este de ce, într-un sistem în care autoritățile locale nu și-au făcut pe deplin treaba, nota de plată ajunge din nou la cetățean.
Dacă vrem o schimbare reală, soluția nu este doar să dublăm penalitatea. Soluția este să construim ce lipsește: centre de colectare accesibile, acoperire națională, campanii clare de informare și un sistem care funcționează înainte de a cere mai mulți bani.
Altfel, nu vorbim despre responsabilitate extinsă. Vorbim despre un stat care transferă costul propriilor întârzieri direct în buzunarul cetățeanului.