În ultimii ani am început să vorbim tot mai mult despre dreptul la reparare. Ideea pare simplă: atunci când un telefon, un televizor, o mașină de spălat sau un alt produs se defectează, repararea ar trebui să fie o opțiune reală înainte de înlocuire.
Noua Directivă europeană privind dreptul la reparare merge exact în această direcție. Ea introduce obligații pentru producători, întărește drepturile consumatorilor și creează instrumente care ar trebui să faciliteze accesul la servicii de reparare.
Dar adoptarea unei legi nu înseamnă automat că repararea va deveni mai ușoară.
Un consumator nu are nevoie doar să citească în legislație că are dreptul la reparare. Are nevoie să știe unde poate repara produsul, cât va costa, cine răspunde pentru reparație, dacă există piese, în cât timp va fi reparat și ce poate face dacă producătorul sau reparatorul refuză.
Aici începe, de fapt, politica publică.
De ce economia actuală favorizează înlocuirea, nu repararea
Modelul economic al ultimelor decenii a favorizat în mare măsură cumpărarea și înlocuirea produselor. Atunci când un aparat se defectează, de multe ori este mai simplu — și uneori aparent mai ieftin — să fie înlocuit.
În același timp, ecosistemul local al reparării s-a restrâns și s-a fragmentat. Atelierele mici au dispărut din multe localități, numărul tehnicienilor specializați este insuficient pentru anumite categorii, iar accesul la piese, software de diagnostic sau documentație tehnică poate fi dificil.
Dacă vrem să schimbăm acest model, nu este suficient să introducem o nouă obligație în legislația privind protecția consumatorului. Este nevoie să reconstruim o piață a reparării.
Aceasta înseamnă și o oportunitate economică: locuri de muncă locale, meserii tehnice, IMM-uri, servicii de proximitate, recondiționare și o utilizare mai eficientă a produselor și materialelor.
O politică publică pentru reparare are nevoie de infrastructură
O politică publică a dreptului la reparare ar putea porni de la câteva întrebări foarte concrete.
Câți reparatori există în România? Unde sunt? Ce categorii de produse pot repara? Ce calificări au? Există județe sau localități în care anumite servicii aproape lipsesc?
O primă etapă ar putea fi cartografierea pieței de reparare și dezvoltarea unei rețele ușor accesibile consumatorilor.
Viitoarea platformă europeană de reparare poate ajuta, dar o platformă nu se populează singură. Reparatorii trebuie identificați, informați și încurajați să participe.
Formarea reparatorilor și dezvoltarea service-urilor locale
În paralel, este nevoie de formare profesională. Repararea produselor moderne presupune din ce în ce mai mult electronică, software, baterii, securitatea datelor și diagnostic digital.
Experiența unor state europene arată că stimularea cererii pentru reparații funcționează mai bine atunci când este însoțită de investiții în reparatori, competențe și infrastructură.
Dacă stimulăm cererea fără să dezvoltăm și oferta de servicii, riscăm să obținem termene mai lungi, costuri mai mari și o concentrare și mai mare a reparațiilor în orașele mari.
Repararea produselor trebuie să fie și viabilă economic
Cel mai important obstacol rămâne adesea prețul.
Dacă repararea unui aparat costă aproape cât unul nou, majoritatea consumatorilor vor alege înlocuirea, indiferent de cât de bine este formulat dreptul în lege.
De aceea, mai multe state europene au introdus instrumente economice: bonusuri pentru reparații, vouchere, facilități fiscale sau fonduri dedicate.
România ar putea analiza mai multe variante: bonus dedus direct din factura reparației, sprijin pentru diagnostic, fonduri finanțate prin răspunderea extinsă a producătorului, programe ale Fondului pentru mediu sau facilități fiscale.
Nu există un singur model corect. Important este ca repararea să devină o alegere economică rezonabilă.
Rolul autorităților locale în dezvoltarea economiei reparării
O politică națională nu poate funcționa doar de la nivel central.
Autoritățile publice locale pot avea un rol important în crearea infrastructurii de proximitate: spații pentru ateliere, Repair Cafés, centre de reutilizare, parteneriate cu școli profesionale, campanii locale sau integrarea reparării în centrele de colectare și reutilizare.
Înainte ca un obiect să fie tratat ca deșeu, ar trebui să existe întrebarea: poate fi reparat, reutilizat sau recondiționat?
Această schimbare mută accentul de la gestionarea deșeurilor către prevenirea generării lor.
Dreptul la reparare și prevenirea generării DEEE
Dreptul la reparare are o legătură directă cu politica privind deșeurile de echipamente electrice și electronice.
Un produs reparat și menținut în utilizare nu devine DEEE. Din perspectiva ierarhiei deșeurilor, aceasta este prevenire.
De aceea, succesul politicii nu ar trebui măsurat numai prin cantitățile colectate și reciclate, ci și prin:
- produse menținute mai mult timp în utilizare;
- reparații realizate;
- durata suplimentară de viață;
- produse reutilizate sau recondiționate;
- cantități de DEEE a căror generare a fost prevenită.
Achizițiile publice pot crea o piață pentru produse reparabile
Instituțiile publice cumpără anual volume importante de laptopuri, telefoane, monitoare și alte echipamente.
Prin achiziții publice pot fi favorizate produse pentru care există piese disponibile, actualizări software, posibilitatea înlocuirii componentelor, servicii de reparare și o durată de viață mai lungă.
Statul nu trebuie doar să le spună cetățenilor să repare. Poate deveni el însuși un client pentru produse reparabile și servicii de reparare.
Cum măsurăm dacă dreptul la reparare funcționează
Succesul nu poate fi măsurat doar prin faptul că o directivă a fost transpusă.
Ar trebui să putem răspunde la întrebări precum:
Câte produse au fost reparate? Cât a costat reparația? Cât de departe se află consumatorul de cel mai apropiat service? Cât a fost prelungită durata de viață a produsului? Câte deșeuri au fost prevenite?
Aceasta este trecerea de la dreptul la reparare la capacitatea reală de a repara.
De la transpunerea Directivei la o politică națională pentru dreptul la reparare
Transpunerea Directivei europene poate crea cadrul juridic. Dar România are acum oportunitatea să decidă dacă va crea încă o prevedere dificil de aplicat sau dacă va construi o politică publică adevărată.
O astfel de politică ar putea combina coordonarea de la nivel central cu implicarea autorităților locale, participarea producătorilor, dezvoltarea service-urilor și a IMM-urilor, formarea profesională, măsuri economice și indicatori clari.
Economia circulară nu înseamnă doar să colectăm și să reciclăm mai bine ceea ce aruncăm. Înseamnă, înainte de toate, să păstrăm produsele în utilizare cât mai mult timp. Iar pentru asta trebuie să facem din reparare din nou o opțiune normală, accesibilă și viabilă economic.